E 12:42. Somnul nu se prea grabeste sa vina. Imi ascult muzica, stau inchis in casa, izolat de restul persoanelor, stau departe de orice contact cu altii. Trec printr-o depresie. Sufar enorm de mult. Muzica ma indeamna sa scap de viata asta. Sunt confuz.

La fel de confuz sunt si eu. Da, e 12:42, dar nu sunt emo. Ce este emo, de fapt?  Facand abstractie de tot ce am citit si uitandu-ma in jurul meu, intr-o comunitate mica, in Dej, trag concluzia ca emo este un curent vestimentar pauiost-pubertin si pubertin, in cazuri mai grave, trecand spre adolescentin.

Cine sunt adeptii acestui curent? Observ ca se raspandeste printre prieteni. Nu are nici o legatura cu emotivitatea, din cate observ, habar nu am cu ce are legatura. Daca eu nu am habar (stiu cand a aparut, unde a aparut, carui gen muzical apartine, cu ce se mananca) credeti ca restul ar stii?

Despre ce este vorba  in toata abrambureala asta cu emo? Ii vad pe toti imbracati la fel, in negru, cu o gramada de desene divers colorate, incepand de la capete de schelet pana la cercuri, buline, dungi, linii, banane, pistoale si termopane. De unde atatea capete de schelet? Presupun ca persoanele emo sunt niste pirati frustrati? Avem Paza de Coasta in Dej, puteti sa mergeti sa va dati in barci sau cu barca.

Nu condamn persoanele emotive. Condamn persoanele care se cred emo si se ascund sub vestimentatia asta. Cat timp ii vad ca se distreaza, ii vad zambind, ii vad fugind de colo colo, ca niste besini prin stomac, ii vad traindu-si viata in felul lor, unde p*zda masii e depresia atat de mult recunoscuta?

Cand treci printr-o depresie, nu treci ca ai prea multi prieteni, nu treci pentru ca nu te plictisesti singur acasa. Cand treci printr-o depresie, simti ca nu te intelege nimeni, simti ca nu ai nici un prieten, simti ca nu merita sa traiesti (halal persoana trebuie sa fii in ultimul caz). Dar nu, emo-istii din Dej nu sunt asa. Ei au socializat, ei au urcat la un alt nivel. S-au strans, s-au sfatuit, au pus totul la cale si acum sunt bucurosi. S-au gasit unul pe altul si sunt fericiti. Ce naiba? Eu nu mai inteleg nimic.

Tinerii din ziua de astazi (>16 ani), pun accent pe vestimentatie, mai mult decat pe muzica. Cine are treaba daca tu esti unul dintre fericitii manelisti din Dej si te imbraci ca Morandi? Cine are treaba daca te consideri emo, te imbraci ca un emo si asculti piese emo primite de la prieteni pentru ca asa e cool?

Stiti ce as face eu cu toti emo astia? I-as lua cu mine la un festival. Un festival de hardstyle, un festival de hardcore. I-as sui pe toti intr-un tren, as inchide trenul ermetic sa nu ma trezesc ca am surprize (concursuri de genul “Care sare primul sub sina”) si i-as lasa la locul cu pricina. Sunt sigur ca 120.000 de watti ar scoate si ultima urma de depresie din ei. Emo-istii dejeni nu au nici o problema, doar lenea si lipsa de informare. Poate ei au impresia ca toata muzica se invarte in jurul genului asta (de fapt e un subgen).

Astept ziua in care o sa dau drumul la o piesa emo, o sa imi zdrangaleasca unul dintr-o chitara de o sa ma scoata din sarite, iar eu o sa plang si o sa zbier ca un bebelus proaspat iesit din… stiti voi de unde, si intr-o mana voi tine o lama.

In concluzie, emo mi se pare doar un gen vestimentar. Vestimentar incepand de la tricourile de pirati, trecand pe la tenisii care se purtau pe vremea lui mama, trecand pe la pantalonii 3 sfert care vara tin de cald, bineinteles, de culoare neagra si oprindu-ma la toate tipurile de bratari, incepand cu clasica zgarda de caine cu tepi si oprindu-ma la derivate bratari GBY.

Exemplar de Emu, derivat din Emo

Gata, e 1:02. Te iubesc, draga jurnal.