Am vrut sa-mi iau un pic de vacanta si sa plec cu Ancu la munte. Locatia aleasa a fost Valea Blaznei, Muntii Rodnei, jud. Bistrita Nasaud. Pornim dimineata la 8 fara un sfert cu trenul, totul frumos. Inainte de Ilva Mica incepe sa apara zapada, totul frumos. Ajungem in Ilva Mica (trenul pana acolo ajungea), prindem ocazie pana in Rodna Veche, totul frumos. Prindem ocazie pana-n Sant, totul frumos. Pe la 10 jumate pornim la drum, aveam cam 5 km de urcat pe serpentine. Traseul din sat pana la 1300 de metri poate fi parcurs vara intr-o ora jumate. Am urcat 4 ore prin zapada, a disparut partea cu “totul frumos”. Am ajuns la 3 fara un sfert la 1300 de metri, impreuna cu alti “nefericiti” a caror masini au ramas blocate in zapada. N-am mai avut chef nici de mancare, de nimic. Rupti de oboseala, ne-am trantit in pat. Pe langa oboseala si stresul acumulat in cele 4 ore in care m-am spetit sa urc, ziua mi-a fost f***ta din cauza unei persoane cu niste conceptii tampite (persoana respectiva nu e Ancu).

In noaptea de sambata spre duminica nu am putut dormi deloc. Sufla vantul in constructia de langa cabana scotand un sunet care ma exaspera. Cred ca am dormit o jumatate de ora. Ma ridic din pat dimineata, ies afara, zapada imi era pana la brau. Toata zapada de pe munte a ajuns in jurul cabanei. Am dat ordin de mobilizare si plecare rapida. Am iesit cu Ancu pe la 10 din cabana. Zapada imi ajungea pana la… pana intre picioare, Ancu intra in zapada pana la brau. Ne-am chinuit asa pana am coborat toata partia prin zapada de 1 metru. De-acolo a fost floare la ureche. Mi-au inghetat mainile 2 ore cat am coborat. Am ajuns in Bistrita, cu ajutorul a doua persoane cunoscute in timpul urcarii si la cabana carora le multumesc, apoi cu trenul am ajuns in Dej.

N-am reusit sa ne dam nici cu sania, nici cu schiurile, nici cu sacul, nici sa urcam inspre Varful Rosu. Am ramas in urma cu o aventura (invatatura de minte… sa nu mai urc iarna pe munte) si cu poze. Mi-a ajuns zapada pe anul asta.